Amazon USA

Get Response Email Marketing

Kato Live ora 22

Calendar Evenimente Spirituale România de Kato

3D Heading Maker

Totalul afișărilor de pagină

Translate

TRANSLATE with Bing

Widgets

luni, martie 16, 2015

Daniel Kahneman : Enigma experienţei şi a memoriei (Despre fericire)

Daniel Kahneman : Enigma experienţei şi a memoriei              Conferinţă TED  

Filmed February 2010 at TED2010
http://www.ted.com/talks/daniel_kahneman_the_riddle_of_experience_vs_memory?language=ro

"Folosind exemple atât de variate precum vacanţele şi colonoscopiile, laureatul premiului Nobel şi fondatorul economiei comportamentale Daniel Kahneman dezvăluie cum "sinele experimental" şi "sinele memoriei" percep fericirea în mod diferit.  
Această nouă percepţie are implicaţii profunde în economie, politici publice, şi pentru propria noastră conştiinţă de sine."



Sinteză :
Există câteva capcane cognitive care ne împiedică să ne facem o imagine clară despre fericire
Sunt valabile atât la oamenii obişnuiţi care se gândesc la fericirea proprie, cât şi la cercetătorii care studiază conceptul de fericire. 
 1. Prima capcană e reticenţa de a admite complexitatea fericirii. Termenul "fericire"  îl folosim la prea multe lucruri diferite. Probabil că există un sens specific la care am putea să-l restrângem dar, în general, va trebui să renunţăm la această noțiune şi să adoptăm o viziune mai amplă a bunăstării. 
 2. A doua capcană e o confuzie între experienţă şi memorie : o confuzie între a fi fericit în viaţă şi a fi mulţumit în viaţa proprie sau a fi mulţumit despre viaţa proprie. Sunt două concepte foarte diferite, îngrămădite amândouă în noţiunea de fericire. 
 3. A treia confuzie e iluzia percepţiei, faptul regretabil că nu ne putem gândi la nici o circumstanţă care afectează bunăstarea fără a-i distorsiona importanţa. Pur şi simplu n-o percepem fidel.
 Ne percepem pe noi şi pe ceilalţi ca entităţi cu un sine dublu. Există un sine în momentul real, care rămâne în prezent, și trăiește prezentul, capabil să retrăiască trecutul, dar în esenţă are doar prezentul. E sinele prezentului.
 Există şi sinele memoriei - cel care ţine socoteală şi întreţine memoria vieţii noastre. 
 Astea două sunt entităţi foarte diferite, iar confuzia dintre ele duce la ambiguitatea legată de noţiunea de fericire.
  Sinele memoriei e un povestitor. Începe cu răspunsul de bază al amintirilor noastre, începe imediat. Nu spunem povești doar când povestim conștient. Memoria noastră ne spune povești, mai precis, ce reuşim să reţinem din trăirile noastre reprezintă o poveste. O parte crucială a poveștii e cum se încheie povestea.
E un conflict direct între sinele momentului și sinele memoriei. Din punctul de vedere al sinelui experimental.

  Ce anume defineşte o poveste (e valabil pentru poveştile pe care ni le furnizează memoria, dar şi pentru poveştile pe care le inventăm) sunt schimbările, momentele semnificative şi sfârşitul. Sfârşitul e foarte, foarte important.
Sinele momentan îşi trăieşte viaţa continuu, are momente succesive de trăire, care sunt pierdute pentru totdeauna. 

Majoritatea momentelor vieţii nu lasă nicio urmă
Prezentul psihologic se zice că durează aprox. 3 secunde, deci înseamnă că într-o viaţă avem cam 600 milioane de astfel de momente, şi într-o lună avem cam 600.000. 
Majoritatea sunt complet ignorate de sinele memoriei
Şi totuși, cumva avem impresia că ar trebui să conteze, că ceea ce se întâmplă în aceste momente de trăire e însăşi viaţa noastră. 
E resursa finită pe care o consumăm în timpul existenţei noastre pe pământ. 
Şi felul în care o petrecem ar trebui să fie relevant, însă nu aceasta e povestea pe care sinele memoriei o păstrează.
Cea mai mare diferenţă dintre sinele memoriei și sinele momentului e felul în care e procesat timpul. 
Din punctul de vedere al sinelui momentan, dacă pleci în vacanţă şi a doua săptămână e la fel de bună ca prima, vacanţa de două săptămâni e de două ori mai bună decât vacanţa de o săptămână. Pentru sinele memoriei, lucrurile nu funcţionează deloc aşa : o vacanţă de două săptămâni e nesemnificativ mai bună decât o vacanţă de o săptămână, deoarece nu se adaugă amintiri noi, deci povestea n-a fost schimbată. 
Prin urmare, timpul devine variabila esenţială care distinge sinele memoriei de sinele momentului. 
Durata are un impact redus asupra poveștii.
Sinele memoriei e de fapt cel care ia decizii, şi alege amintirea mai plăcută sau mai puţin neplăcută. 
Acesta e lucrul care determină alegerea. 
Sinele experimental nu are nimic de zis în această alegere.  
Noi nu alegem de fapt între experienţe, ci între amintirile experienţelor.  
Şi chiar când ne gândim la viitor, în mod normal nu ne gândim la viitor ca la un set de experienţe. 
Ne gândim la viitorul nostru ca la nişte amintiri anticipate. 
În esenţă, puteţi considera acest lucru drept o tiranie a sinelui memoriei, şi puteţi considera sinele memoriei drept ceva care trage după el sinele experimental prin experienţe de care sinele experimental nu are nevoie. 

  De ce acordăm atât de multă importanţă memoriei prin comparaţie cu experienţa ?
  Sinele experimental şi sinele memoriei fac referire la două noţiuni diferite de fericire. 
Există de fapt două concepte de fericire pe care le putem aplica, una pentru fiecare sine. 
 Aşa că puteţi întreba : Cât de fericit este sinele experimental ? 
Şi, pe de altă parte: Cât de fericite sunt momentele din viaţa sinelui experimental ? 
Şi sunt toate fericiri de moment
Este un proces destul de complicat. 
Care sunt emoţiile care pot fi măsurate ?
Fericirea sinelui memoriei este un lucru complet diferit. 
Nu este vorba despre cât de fericit îşi trăieşte viaţa o persoană, ci despre cât de satisfăcută ori încântată este această persoană când se gândeşte la viaţa sa. Este o noţiune foarte diferită. 
Cine nu face distincţia între aceste noţiuni, va compromite studiul fericirii.

  Distincţia dintre fericirea sinelui experimental şi satisfacţia sinelui memoriei a fost recunoscută în ultimii ani, şi se fac acum eforturi de a le măsura pe ambele separat. 
 Poţi să ştii cât de satisfăcuţi sunt unii cu viaţa lor, şi acest lucru de fapt nu indică mult despre cât de fericiţi sunt în viaţa lor, şi vice versa. Corelaţia este aproximativ 0.5, este mică.
Ştim ceva despre ce anume controlează satisfacţia sinelui fericirii. 
Ştim că banii sunt foarte importanţi, scopurile sunt foarte importante. 
Ştim că fericirea înseamnă mai degrabă să fim satisfăcuţi cu oamenii care ne plac, să petrecem timp cu oamenii care ne plac. 
Există alte plăceri, însă acestea sunt dominante. 
Aşa că, dacă vreţi să maximizaţi fericirea celor două sine, veţi ajunge să faceţi lucruri diferite. 
Concluzia : de fapt nu ar trebui să te gândeşti despre fericire ca un substitut pentru bunăstare. Este o noţiune complet diferită.
 Alt motiv pentru care nu putem gândi în mod simplist despre fericire este faptul că nu ne referim la aceleaşi lucruri când ne gândim la viaţă şi când trăim efectiv.
 Cred că cel mai interesant rezultat al sondajului Gallup se referă la fericirea sinelui experimental. 

Ne-am uitat la cum variază sentimentele în funcţie de venit. 
Şi se pare că sub un venit de 60,000 de dolari pe an, pentru Americani, oamenii sunt nefericiţi, şi devin progresiv mai nefericiţi pe măsura ce devin mai săraci. 
Peste acest nivel, obţinem o linie absolut plată. 
E clar că banii nu aduc fericirea sinelui experimental dar lipsa lor aduce nefericire, şi putem măsura această nefericire foarte exact. 
În ceea ce priveşte celălalt sine, sinele memoriei, avem de-a face cu o altă situaţie. Cu cât ai mai mulţi bani cu atât eşti mai satisfăcut. 
Acest lucru nu este adevărat în cazul emoţiilor.

Despre Daniel Kahneman : http://www.ted.com/speakers/daniel_kahneman 
 Daniel Kahneman (născut la 5 martie 1934) este un psiholog israelian, profesor la universități israeliene și americane, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 2002. 
Contribuțiile sale sunt considerate deschizătoare de drum în domeniul psihologiei judecății și luării de decizii, al euristicii, comportamentului economic și psihologiei hedonice. 
Kahneman este profesor emeritus de psihologie și politică publică la Universitatea Princeton. 
Kahneman a studiat psihologia și matematica la Universitatea Ebraică din Ierusalim, terminând primul titlu în anul 1954. Apoi a servit ca psiholog în armata israeliană, unde a participat, între altele, la formularea de teste pentru cursurile de ofițeri. Între 1958-1961 a studiat la Universitatea Berkeley din California , unde a făcut lucrarea de doctorat în psihologie. La începutul anilor 1970 a făcut parte dintr-un think tank implicat în negocierile pentru un acord intermediar în Sinai între Israel și Egipt.
Împreună cu Amos Tversky și alții, Kahneman a stabilit o bază cognitivă a erorilor umane comune, folosind euristica și prejudecățile (Kahneman si Tversky 1972, Kahneman, Slovic si Tversky 1974) și a dezvoltat o teorie a prospecțiunii (Kahneman si Tversky, 1979). În 2011 a fost menționat de magazinul Foreign Policy pe lista celor mai însemnați gânditori strategici. În același an a apărut cartea sa, Thinking, Fast and Slow, care rezumează o mare parte din cercetările sale, și care a devenit un best seller.

Din anul 1961 Kahneman a fost lector la Universitatea Ebraică, în anul 1966 fiind promovat conferențiar. Primele sale lucrări s-au concentrat pe studiul percepției vizuale și al atenției. Primul său articol în prestigioasa revistă Science s-a intitulat Pupil Diameter and Load on Memory (Diametrul pupilei și încărcarea memoriei) (Kahneman și Beatty, 1966). In anii 1965-1966 a fost cercetător oaspete la Universitatea Michigan , iar in verile anilor 1968 și 1969 la Unitatea de cercetare în psihologie aplicată de la Cambridge. De asemenea in anii 1966-1967 s-a specializat la Centrul de Studii Cognitive și a fost conferențiar în domeniul psihologiei la Universitatea Harvard.
După 1969 Kahneman a întreținut o lungă colaborare cu Amos Tversky. Împreună, cei doi cercetători au publicat o serie de articole inovatoare în domeniul general al judecății și al luării de decizii, culminând cu publicarea teoriei perspectivelor din 1979. Kahneman a primit Premiul Nobel pentru economie în 2002 pentru munca sa în domeniul teoriei perspectivelor. După cum a relatat în autobiografia pe care a prezentat-o cu ocazia decernării premiului, colaborarea cu Tversky a început după ce l-a invitat pe acesta să țină o conferință ca oaspete la unul din seminariile lui Kahneman la Universitatea Ebraică în anul 1969. Primul lor articol scris împreună, „Credința în legea numerelor mici” a fost publicat în anul 1971. În anii 1971-1979 cei doi au publicat șapte articole în reviste calificate de specialitate. În afara „Teoriei persepctivelor”, cel mai însemnat dintre aceste articole a fost „Judecata în condiții de incertitudine: Euristica și prejudecățile” (1974), care a fost publicat în revista „Science” și care a introdus noțiunea de „ancorare”.
În anul 1978 Kahneman a părăsit Universitatea Ebraică pentru a prelua un post la Universitatea Columbia Britanică, în Canada. Această hotărâre nu a afectat imediat și prea mult colaborarea sa cu Tversky, întrucât și acesta s-a mutat în acelaș an în America, la Universitatea Stanford.
Din anul 1986 Kahneman a lucrat la Universitatea Berkeley , iar în 1993 a devenit profesor la Universitatea Princeton, unde lucrează până în prezent. Din anul 2000 este membru la Centrul de studiu al raționalității al Universității Ebraice. În această perioadă a început să colaboreze cu economiști, mai ales cu Richard Thaler, și să dezvolte cercetările sale în domeniul economiei comportamentale.

Sursa :  http://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Kahneman  

CARTEA "Gândire rapidă, gândire lentă" - Daniel Kahneman o puteţi comanda online aici : http://bit.ly/1GTpYw4http://bit.ly/1AtfMDm
 "Daniel Kahneman ne poartă într-o călătorie inovatoare prin ascunzişurile minţii şi ne explică cele două sisteme care conduc modul nostru de a gândi. 
 Sistemul 1 este rapid, intuitiv şi emoţional; 
 Sistemul 2 este mai lent, mai deliberativ şi mai logic. 
 Kahneman prezintă capacităţile extraordinare şi, deopotrivă, erorile şi biasurile gândirii rapide, şi dezvăluie influenţa omniprezentă a impresiilor intuitive asupra gândurilor şi comportamentelor noastre. 
 Impactul aversiunii faţă de pierdere şi al excesivei încrederi de sine asupra strategiilor corporatiste, dificultăţile previziunii a ceea ce ne va face fericiţi în viitor, efectul profund al biasurilor cognitive asupra mai tuturor activităţilor noastre, de la jocul la bursa de valori până la planificarea vacanţei următoare – fiecare dintre acestea se pot înţelege numai cunoscând modul în care cele două sisteme ne modelează judecăţile evaluative şi deciziile noastre.
Cartea ne oferă explicaţii practice şi lămuritoare ale modului în care se iau deciziile atât în afaceri, cât şi în viața de zi cu zi – arătându-ne cum putem utiliza diferite tehnici pentru a ne feri de stângăciile mintale care adeseori ne vâră în bucluc. 

 Gândire rapidă, gândire lentă vă va schimba modul în care gândiţi despre gândire.
„Daniel Kahneman se numără printre cei mai influenţi psihologi din istorie şi cu siguranţă este cel mai important psiholog în viaţă. Are darul de a scoate la iveală trăsături remarcabile ale minţii omeneşti, multe dintre ele devenind între timp texte clasice de manual şi părţi ale ştiinţei convenţionale. Opera lui a remodelat psihologia socială, ştiinţa cognitivă, studiul raţiunii şi al fericirii şi economia comportamentală, domeniu la a cărui lansare a contribuit împreună cu colaboratorul său Amos Tversky. Apariţia acestei lucrări este un eveniment major.” STEVEN PINKER, profesor de psihologie la Universitatea Harvard şi autor al cărţilor How the Mind Works şi The Better Angels of Our Nature"


Kahneman susţine că gândirea umană este controlată de două sisteme :
1. sistemul 1 -  pe care îl numeşte „thinking fast” (gândire rapidă) este inconştient, intuitiv, rapid, emoţional şi nu necesită efort voluntar sau control.
Sistemul 1 este înnăscut, o consecinţă a evoluţiei şi rezultatul adaptării la mediu de-a lungul timpului.
2. sistemul 2 - denumit „thinking slow” (gândire lentă) este conştient, mai lent, mai deliberativ şi mai logic, foloseşte raţionamente deductive şi necesită mult efort. Este o componentă specifică omului. 
Ceea ce noi percepem ca specific propriei persoane este sistemul 2 - sinele conştient şi raţional, cel care gestionează credinţe, opţiuni şi decizii.
Deşi trăim cu impresia că sistemul 2 e răspunzător de majoritatea deciziilor, viaţa ne este controlată în mare parte de primul sistem.  
În fiecare zi trebuie să luăm foarte multe decizii, ceea ce face imposibilă folosirea celui de-al doilea sistem pentru majoritatea. Deciziile raţionale necesită timp pentru analiză şi deducţie, eforturi ce consumă energie.
De cele mai multe ori, sistemul 1 generează sugestii pentru cel de-al doilea (impresii, intuiţii, intenţii şi sentimente) pe care acesta le adoptă fără a le modifica. 

Sistemul 2 intervine atunci când : 
1. sistemul 1 nu oferă un răspuns imediat,
2. detectează că urmează să aibă loc o greşeală (ca atunci când ne abţinem să reacţionăm într-un mod nepotrivit într-o situaţie dificilă, când mecanismul de control al sistemului 2 blochează intenţia generată de sistemul 1).  
Sistemul 2 are, însă, limite : când o persoană este ocupată cu o problemă ce necesită folosirea sistemului 2, capacitatea de autocontrol scade, fiind mai probabil ca aceasta să cedeze tentaţiilor.
Sistemul 1 prezintă anumite erori sistemice, erori cognitive ce duc, de multe ori, la adoptarea unor decizii eronate. Pentru că este activ tot timpul, suntem mai predispuşi la erori cognitive

La fel ca iluziile optice, iluziile cognitive tind să fie greu de depăşit, însă primul pas spre ieşirea de sub dominaţia acestor greşeli de gândire este conştientizarea lor
Când oamenii se află  într-un moment de criză, în situaţii incerte, deciziile sunt luate de sistemul 1. De aceea, este esenţial să cunoaştem slăbiciunile acestuia.
Nu există persoane care nu să nu fie afectate de slăbiciunile sistemului 1
Demonstraţie : un test simplu aplicat de  Kahneman pe mii de subiecţi : „O bâtă de baseball şi o minge costă împreună 1,10 dolari. Bâta costă cu un dolar mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Chiar şi în cazul celor mai inteligenţi studenţi, precum cei de la Harvard şi Princeton, mai bine de jumătate au dat răspunsul evident, oferit de sistemul 1, dar totodată greşit : 10 cenţi. Răspunsul corect este 5 cenţi.
Eroarea cognitivă „the overconfidence bias” - tendinţa de a avea încredere în exces în forţele proprii. Statisticile arată că şansele ca o companie nou fondată în SUA să funcţioneze timp de 5 ani sunt de aproximativ 35%. Un sondaj efectuat printre antreprenori a arătat că aceştia tind să estimeze şansele de succes ale unei companii noi la 60%, iar şansele propriei companii la 81%. Kahneman afirmă că optimismul este motorul capitalismului, lucru confirmat de faptul că liderii, inventatorii şi celelalte persoane ce influenţează viaţa unui număr mare de oameni tind să fie optimişti, asumându-şi riscuri convinşi fiind că vor avea succes în încercarea lor.
Eroarea cognitivă „the planning fallacy” - eroarea de estimare în planificare. În anii 1970 Ministerul Educaţiei din Israel i-a cerut să conceapă un manual şi o programă de studiu având ca subiect luarea deciziilor. Kahneman a format o echipă de specialişti, printre care se număra şi un expert în conceperea de programe, iar după un an de lucru le-a cerut colegilor săi să estimeze cât timp considerau că le mai era necesar. Cei mai mulţi au estimat finalizarea proiectului peste aproximativ 2 ani, cu o marjă de eroare de 6 luni. Apoi, Kahneman l-a întrebat pe expertul în programe cât durau asemenea proiecte, în medie. El a explicat că durata medie a acestora era de 7 - 10 ani, iar 40% dintre ele nu se finalizau. Deşi ştia acest lucru, chiar şi acest expert prognozase o perioadă de lucru de încă 2 ani. În cele din urmă, proiectul a fost finalizat în 8 ani, iar între timp Ministerul Educaţiei nu mai era interesat. 

Eroarea cognitivă „the availability bias” - tendinţa de a judeca pe baza a ceea ce ne vine mai uşor în minte. Un sondaj a relevat că americanii cred că probabilitatea unui accident fatal este de 300 de ori mai mare decât cea a decesului cauzat de diabet, deşi rata reală este de 1:4. Kahneman consideră acest lucru o dovadă a faptului că mass-media influenţează felul în care percepem riscurile, ceea ce poate avea consecinţe negative asupra vieţii noastre. Un studiu efectuat după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 a arătat că mulţi americani au preferat în acel an să şofeze pe distanţe mari în loc să ia avionul. Dintre aceştia, aproximativ 1.500 au murit în accidente rutiere, subestimând riscul unei călătorii cu maşina şi supraestimându-l pe cel al unui atac terorist. 
Eroarea cognitivă „the anchor effect” - efectul de ancorare. Un studiu efectuat pe un grup de judecători germani cu peste 15 ani de experienţă : li s-a citit descrierea unui caz în care inculpata fusese prinsă furând într-un magazin, iar înainte de a decide pedeapsa, judecătorilor li s-a cerut să arunce cu două zaruri. Acestea fuseseră măsluite, astfel că însumau fie 3, fie 9. Apoi li s-a cerut să decidă pedeapsa corectă. Judecătorii ale căror zaruri însumaseră 9 au decis, în medie, o pedeapsă de 8 luni de închisoare, iar cei ale căror zaruri însumau 3 au dat, în medie, o pedeapsă de 5 luni de închisoare. 
Eficienţa acestei erori a dus la exploatarea sa constantă în comerţ, pentru a modela aşteptările de preţ ale cumpărătorilor. De exemplu, o companie ar putea oferi 3 variante ale aceluiaşi serviciu, astfel încât cea mai ieftină variantă să pară mai atrăgătoare în comparaţie cu variantele mai costisitoare decât dacă ar fi singura propusă. Din acelaşi motiv, în cadrul licitaţiilor se stabileşte de obicei un preţ de pornire.
Un alt aspect important al sistemului 1 : când este confruntat cu o întrebare dificilă, el tinde să ofere răspunsul la o altă întrebare, mai simplă, fără ca noi să ne dăm seama. Profesorul Kahneman oferă ca exemplu un studiu efectuat pe un grup de studenţi germani. O parte dintre aceştia au primit următoarele două întrebări: „Cât de fericit eşti?” şi „Câte întâlniri romantice ai avut luna trecută?”. Ceilalţi au primit întrebările în ordine inversă. Dacă în primul caz nu exista nicio corelaţie între răspunsuri, în cel de-al doilea caz se putea observa o corelaţie între numărul de întâlniri şi nivelul fericirii indicat de studenţi. Profesorul Kahneman explică: „Pentru a răspunde corect la întrebarea «Cât de fericit eşti?», e nevoie să ne gândim mai mult. Studenţii care fuseseră întrebaţi mai întâi despre întâlnirile romantice nu au mai simţit nevoia să se gândească, pentru că au substituit răspunsul la această întrebare cu răspunsul la o alta - «cât de fericit sunt în viaţa mea sentimentală?». Studenţii sunt conştienţi că viaţa lor sentimentală nu este singurul aspect important pentru ei, dar sistemul 1 le-a oferit un răspuns facil, iar ei l-au folosit”.
În ceea ce priveşte fericirea, amintirile joacă un rol important. Oamenii nu au un singur sine, ci două: 

1. sinele experimental (the experiencing self) şi 
2. sinele memoriei (the remembering self).
Majoritatea oamenilor sunt ghidaţi de cel de-al doilea

 Pentru a exemplifica, dr. Kahneman pune o întrebare cititorilor: aţi fi dispuşi să plătiţi pentru o vacanţă grozavă, dar la finalul căreia ar trebui să beţi o poţiune care ar şterge orice amintire a călătoriei şi aţi rămâne totodată fără fotografii şi înregistrări video? Probabil că nu.
Pentru a ilustra diferenţa dintre amintiri şi experienţe, Kahneman relatează dialogul pe care l-a purtat cu un membru al publicului după o prelegere. Interlocutorul a povestit despre momentul în care asculta captivat o simfonie excepţională, la finalul căreia s-a auzit un zgomot infernal, din cauză că discul era zgâriat. „Finalul mi-a stricat audiţia”, a afirmat acesta. Kahneman i-a explicat că, de fapt, experienţa nu a fost distrusă, căci el se bucurase de muzică timp de 20 de minute. Fusese afectată, într-adevăr, amintirea despre această experienţă.
Confuzia celor două aspecte reprezintă o eroare cognitivă ce poate avea consecinţe neplăcute. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment în care voluntarii au fost supuşi la 2 experienţe dureroase. Rugaţi apoi să aleagă una dintre acestea pentru a fi repetată, aceştia au ales-o pe cea mai dureroasă dintre ele, per total, care durase mai mult dar se încheiase cu o durere mai puţin intensă, deoarece aceasta lăsase în urmă o amintire mai bună

„Sinele experimental tinde să nu aibă o voce suficient de puternică atunci când ne planificăm activităţile. Atunci când oamenii iau decizii nu se întreabă «ce voi simţi şi pentru cât timp?» şi tind să neglijeze trăirea în favoarea amintirii cu care vor rămâne”, afirmă Kahneman. 
„Din trecut învăţăm, de obicei, să maximizăm calitatea viitoarelor amintiri, nu calitatea viitoarelor experienţe. Numesc asta «tirania sinelui memoriei»”, scrie Kahneman.

Cum putem evita greşelile în gândire?  Doar dacă ne înţelegem punctele slabe vom fi mai pregătiţi să identificăm greşelile de gândire, chiar dacă nu vom le vom putea evita întotdeauna. „Pentru a contracara erorile sistemului 1 există, în principiu, o soluţie simplă : 
- recunoaşterea semnelor ce sugerează că ne găsim într-o situaţie delicată, 
- încetinirea procesului de decizie şi 
- apelul la sistemul 2”, 
sugerează psihologul. „Nu putem face asta tot timpul, dar atunci când este vorba de o decizie importantă, trebuie să reflectăm şi să ne întrebăm dacă nu cumva cădem într-o capcană a gândirii”, adaugă Kahneman.
Folosirea sistemului 2 implică un consum de resurse, iar în absenţa acestora sistemul 1 preia controlul. 
 Un exemplu este oferit de un studiu efectuat în Israel asupra unui grup de 8 judecători ce au rolul de a decide eliberarea condiţionată a persoanelor condamnate. Decizia predominantă este respingerea solicitărilor de eliberare condiţionată, doar 35% dintre acestea fiind aprobate. Cercetătorii au descoperit că deciziile favorabile condamnaţilor sunt adoptate în mare parte imediat după pauza de masă a judecătorilor, rata aprobărilor scăzând apoi treptat, până la un nivel minim înregistrat chiar înainte de următoarea pauză de masă. Concluzia cercetătorilor a fost că judecătorii obosiţi şi înfometaţi tind să aleagă decizia cea mai comună, ce nu implică folosirea sistemului 2: respingerea cererii de eliberare condiţionată.
Chiar dacă ştim care sunt greşelile de gândire, nu suntem feriţi de ele. „Gândirea mea este predispusă la a comite aceste greşeli la fel ca înainte să le studiez”, a explicat Daniel Kahneman. Sfatul lui este să folosim în vocabularul curent expresiile ce descriu aceste greşeli, iar apoi să apelăm la prieteni. Pentru că oamenilor le e mai uşor să recunoască greşelile altora decât pe cele proprii, discuţiile cu apropiaţii, folosind un vocabular ce cuprinde indicii ale greşelilor cognitive, ne vor ajuta să le evităm. 

„Scopul cărţii mele este acela de a ridica nivelul conversaţiei curente, de a face oamenii să gândească mai complex atunci când judecă deciziile altor persoane. Dacă am avea o societate în care oamenii folosesc un limbaj mai bogat atunci când discută despre aceste lucruri, cred că ea ar avea un efect indirect asupra deciziilor noastre, pentru că ţinem seama mereu de opiniile altora despre noi”, concluzionează Kahneman.

Transcrierea conferinţei : 
 0:11 Toată lumea vorbeşte despre fericire în ziua de azi. Am rugat pe cineva să numere câte cărţi care au cuvântul "fericire" în titlu au fost publicate în ultimii cinci ani şi a renunţat după vreo 40. Sunt mult mai multe. Există un imens val de interes pentru fericire printre cercetători. Se face multă consiliere pentru găsirea fericirii. Toată lumea ar vrea să-i facă pe oameni mai fericiţi. Însă, în ciuda numeroaselor activităţi în acest domeniu, există câteva capcane cognitive care ne împiedică să ne facem o imagine clară despre fericire.
0:45 Prezentarea mea de azi va face referire în principal la aceste capcane cognitive. Sunt valabile atât la oamenii obişnuiţi care se gândesc la fericirea proprie, cât şi la cercetătorii care studiază conceptul de fericire, se pare că noi cercetătorii suntem la fel de confuzi ca toţi ceilalţi. Prima dintre aceste capcane e reticenţa de a admite complexitatea fericirii. Se pare că termenul "fericire" nu mai este un cuvânt folositor deoarece îl folosim la prea multe lucruri diferite. Probabil că există un sens specific la care am putea să-l restrângem dar, în general, va trebui să renunţăm la această noțiune şi să adoptăm o viziune mai amplă a bunăstării. A doua capcană e o confuzie între experienţă şi memorie: de fapt, o confuzie între a fi fericit în viaţă şi a fi mulţumit în viaţa proprie sau a fi mulţumit despre viaţa proprie. Sunt două concepte foarte diferite, îngrămădite amândouă în noţiunea de fericire. Iar a treia confuzie e iluzia percepţiei, faptul regretabil că nu ne putem gândi la nicio circumstanţă care afectează bunăstarea fără a-i distorsiona importanţa. Iar asta e o capcană cognitivă serioasă. Pur şi simplu n-o percepem fidel.
1:57 Aş dori să încep cu exemplul unei persoane care în timpul unei sesiuni de întrebări şi răspunsuri la sfârşitul unui seminar de-al meu a povestit o întâmplare. Zicea că ascultase o simfonie şi că muzica fusese absolut minunată. Însă la sfârşitul înregistrării, s-a auzit un scârţâit groaznic şi a adăugat, destul de afectat, că scârţâitul i-a ruinat întreaga experienţă. De fapt nu-i stricase experienţa, ci amintirea experienţei. Trăise experienţa. Trăise 20 de minute de muzică minunată. Dar au fost reduse la zero pentru că ce-i rămăsese era amintirea. Amintirea îi fusese alterată, iar amintirea era tot ce-i rămăsese.
2:45 Concluzia aici este că probabil ne percepem pe noi şi pe ceilalţi ca entităţi cu un sine dublu. Există un sine în momentul real, care rămâne în prezent, și trăiește prezentul, capabil să retrăiască trecutul, dar în esenţă are doar prezentul. E sinele prezentului căruia i se adresează doctorul. Ştiţi, când doctorul întreabă, „Te doare când apăs aici?" Pe de altă parte există sinele memoriei, şi sinele memoriei e cel care ţine socoteală şi întreţine memoria vieţii noastre. E cel căruia i se adresează doctorul când întreabă: „Cum v-aţi simţit în ultima vreme?" sau „Cum a fost excursia în Albania?" ș.a.m.d. Astea două sunt entităţi foarte diferite, sinele momentului şi sinele memoriei, iar confuzia dintre ele duce la ambiguitatea legată de noţiunea de fericire.
3:45 Sinele memoriei e un povestitor. Începe cu răspunsul de bază al amintirilor noastre, începe imediat. Nu spunem povești doar când povestim conștient. Memoria noastră ne spune povești, mai precis, ce reuşim să reţinem din trăirile noastre reprezintă o poveste. Daţi-mi voie să încep cu un exemplu. Există un studiu vechi despre pacienţi care trec printr-o experienţă dureroasă. Nu intru în detalii. Nu mai e dureroasă azi, dar era dureroasă în timpul studiului în '90. Pacienţilor li s-a cerut să-şi descrie durerea la fiecare 60 sec. Avem aici doi pacienţi şi relatările lor. Întrebarea e: "Care a suferit mai mult?" E o întrebare foarte simplă. Evident, pacientul B a suferit mai mult. Colonoscopia lui a durat mai mult, a trecut prin fiecare minut de durere prin care a trecut și pacientul A, ba chiar ceva mai mult.
4:47 Dar iată o altă întrebare: „Cum şi-au perceput aceşti pacienţi suferinţa"? Şi aici avem o surpriză: Surpriza este că pacientul A a rămas cu o amintire mult mai neplăcută despre colonoscopie decât pacientul B. Memoriile acestor colonoscopii au fost diferite pentru că o parte crucială a poveștii e cum se încheie. Niciuna dintre relatări nu e memorabilă sau grandioasă însa una dintre ele ... (râsete) însă una dintre ele e în mod evident mai neplăcută decât cealaltă. Şi cea mai neplăcută a fost aceea în care durerea a fost mai intensă spre sfârşit. E o poveste neplăcută. De unde ştim? I-am întrebat pe aceşti oameni după colonoscopie, mult mai târziu, cât de neplăcută a fost procedura în ansamblu. În memoria lor, a fost mult mai neplăcută pentru pacientul A decât pentru B.
5:40 E un conflict direct, între sinele momentului și sinele memoriei. Din punctul de vedere al sinelui experimental, e clar că pacientul B a suferit mai mult. Ceea ce am putea face cu pacientul A, şi am făcut de fapt experimente clinice, care au funcţionat, e să prelungim colonoscopia pacientului A ţinând tubul înăuntru fără să-l mişcăm prea mult. Asta îl va face pe pacient să sufere, însă puțin, mult mai puţin decât înainte. Dacă facem asta vreo două minute înrăutăţim experienţa sinelui de moment al pacientului A, dar îmbunătăţim pe cea a sinelui memoriei în mod considerabil deoarece acum l-am lăsat pe pacientul A cu o amintire mai bună a experienţei sale. Ce anume defineşte o poveste? Şi e valabil pentru poveştile pe care ni le furnizează memoria, dar şi pentru poveştile pe care le inventăm. Ceea ce defineşte o poveste sunt schimbările, momentele semnificative şi sfârşitul. Sfârşitul e foarte, foarte important. În acest caz, sfârşitul a fost hotărâtor.
6:55 Sinele momentan îşi trăieşte viaţa continuu. Are momente succesive de trăire, şi te întrebi: Ce se întâmplă cu aceste momente? Iar răspunsul e foarte simplu. Sunt pierdute pentru totdeauna. Majoritatea momentelor vieţii - şi am calculat: prezentul psihologic, se zice că durează aprox. 3 secunde. Înseamnă că într-o viaţă avem cam 600 milioane de astfel de momente. Într-o lună avem cam 600.000. Majoritatea nu lasă nicio urmă. Majoritatea sunt complet ignorate de şinele memoriei. Şi totuși, cumva avem impresia că ar trebui să conteze, că ceea ce se întâmplă în aceste momente de trăire e însăşi viaţa noastră. E resursa finită pe care o consumăm în timpul existenţei noastre pe pământ. Şi felul în care o petrecem ar trebui să fie relevant, însă nu aceasta e povestea pe care şinele memoriei o păstrează.
7:53 Deci avem sinele memoriei și sinele momentului, care sunt distincte. Cea mai mare diferenţă dintre ele e felul în care e procesat timpul. Din punctul de vedere al sinelui momentan, dacă pleci în vacanţă şi a doua săptămână e la fel de bună ca prima, vacanţa de două săptămâni e de două ori mai bună decât vacanţa de o săptămână. Pentru sinele memoriei, lucrurile nu funcţionează deloc aşa. Pentru sinele memoriei, o vacanţă de două săptămâni e nesemnificativ mai bună decât o vacanţă de o săptămână deoarece nu se adaugă amintiri noi. Povestea n-a fost schimbată. Prin urmare, timpul devine variabila esenţială care distinge sinele memoriei de şinele momentului. Durata are un impact redus asupra poveștii.
8:45 Sinele memoriei nu face numai să-şi amintească şi să spună poveşti. E de fapt cel care ia decizii deoarece, dacă un pacient a avut, de exemplu, două colonoscopii cu doi chirurgi diferiţi şi decide pe care să-l aleagă, cel ales va fi cel a cărui amintire e mai puţin neplăcută, întrucât acesta e lucrul care determină alegerea. Sinele experimental nu are nimic de zis în această alegere. Noi nu alegem de fapt între experienţe, ci între amintirile experienţelor. Şi chiar când ne gândim la viitor, în mod normal nu ne gândim la viitor ca la un set de experienţe. Ne gândim la viitorul nostru ca la nişte amintiri anticipate. Şi în esenţă puteţi considera acest lucru, drept o tiranie a sinelui memoriei, şi puteţi considera sinele memoriei drept ceva care trage după el sinele experimental prin experienţe de care şinele experimental nu are nevoie.
9:46 Am senzaţia că atunci când mergem în vacanţă şi asta se întâmplă foarte des, adică mergem în vacanţe, într-o foarte mare măsură, în serviciul sinelui memoriei. Şi acest lucru este cam greu de justificat, mi se pare. Adică, în ce măsură ne consumăm noi amintirile? Acesta este unul dintre lucrurile care explică dominaţia sinelui memoriei. Şi când mă gândesc la acest lucru, mă gândesc la o vacanţă pe care am petrecut-o în Antarctica acum câţiva ani, care a fost în mod clar cea mai frumoasă vacanţă pe care am avut-o şi mă gândesc la ea destul de des, faţă de cât de mult mă gândesc la alte vacanţe. Şi probabil că am consumat amintirile acelei vacanţe de trei săptămâni să zicem timp de aproximativ 25 de minute în ultimii patru ani. Dacă aş fi deschis vreodată albumul cu cele 600 de poze, aş fi petrecut încă o oră. Avem deci, pe de o parte, trei săptămâni şi, pe de altă parte, cel mult o oră şi jumătate. Pare să existe o discrepanţă. S-ar putea să fiu un pic extrem prin zgârcenia cu care îmi consum amintirile, dar chiar dacă le consumaţi într-o măsură mai mare, întrebarea rămâne valabilă. De ce acordăm atât de multă importanţă memoriei prin comparaţie cu experienţa ?
11:04 Aşadar, aş vrea să vă gândiţi la un experiment de gândire. Imaginaţi-vă că la următoarea voastră vacanţă ştiţi că la sfârşitul vacanţei toate pozele voastre vor fi distruse, şi că o să luaţi un medicament care provoacă amnezia astfel încât să nu vă mai amintiţi nimic. Aţi alege aceeaşi vacanţă? Şi dacă aţi alege o altă vacanţă, există un conflict între sinele experimental şi sinele memoriei, şi trebuie să vă gândiţi cum să tranşaţi acest conflict, şi de fapt nu este deloc uşor pentru că, dacă luaţi timpul ca criteriu, veţi avea un răspuns. Şi dacă luaţi amintirile ca criteriu, s-ar putea să aveţi alt răspuns. De ce alegem vacanţele pe care le alegem? este o problemă în care ne confruntăm cu o alegere între sinele experimental şi cel al memoriei.
11:57 Sinele experimental şi sinele memoriei fac referire la două noţiuni diferite de fericire. Există de fapt două concepte de fericire pe care le putem aplica, una pentru fiecare sine. Aşa că puteţi întreba: Cât de fericit este sinele experimental? Şi, pe de altă parte: Cât de fericite sunt momentele din viaţa sinelui experimental? Şi sunt toate fericiri de moment. Este un proces destul de complicat. Care sunt emoţiile care pot fi măsurate? Şi, apropos, acum suntem în măsură să ne facem o idee destul de bine conturată despre fericirea sinelui experimental de-a lungul timpului. În schimb, fericirea sinelui memoriei, este un lucru complet diferit. Nu este vorba despre cât de fericit îşi trăieşte viaţa o persoană. Ci despre cât de satisfăcută ori încântată este această persoană când se gândeşte la viaţa sa. Este o noţiune foarte diferită. Cine nu face distincţia între aceste noţiuni, va compromite studiul fericirii, şi eu aparţin unui grup de cercetători ai bunăstării care au compromis studiul fericirii pentru multă vreme tocmai în acest fel.
13:05 Distincţia dintre fericirea sinelui experimental şi satisfacţia sinelui memoriei a fost recunoscută în ultimii ani, şi se fac acum eforturi de a le măsura pe ambele separat. Organizaţia Gallup face un sondaj de opinie la nivel mondial în care mai bine de jumătate de milion de oameni au fost întrebaţi ce cred despre viaţa lor şi despre experienţele lor. Şi au mai fost făcute şi alte eforturi similare. Aşa că în ultimii ani am început să învăţăm unele lucruri despre cele două tipuri de fericire. Şi cred că lecţia principală pe care am învăţat-o, este faptul că sunt realmente diferite. Poţi să ştii cât de satisfăcuţi sunt unii cu viaţa lor, şi acest lucru de fapt nu indică mult despre cât de fericiţi sunt în viaţa lor, şi vice versa. Doar ca să vă dau un exemplu de corelaţie, corelaţia este aproximativ 0.5 Asta înseamnă că dacă întâlneşti pe cineva şi ţi se spune, "Oh tatăl lui este înalt de 1.80 metri" cât de mult ai şti despre înălţimea acestei persoane? Păi, ai şti ceva despre înălţimea lui, dar există foarte multă incertitudine Ai atât de multă incertitudine. Daăa ţi-aş spune că cineva şi-a evaluat viaţa la opt pe o scală de zece, ai avea multă incertitudine despre cât de fericiţi sunt cu sinele experimental. Aşadar corelaţia este mică.
14:25 Ştim ceva despre ce anume controlează satisfacţia sinelui fericirii. Ştim că banii sunt foarte importanţi, scopurile sunt foarte importante. Ştim că fericirea înseamnă mai degrabă să fim satisfăcuţi cu oamenii care ne plac, să petrecem timp cu oamenii care ne plac. Există alte plăceri, însă acestea sunt dominante. Aşa că dacă vreţi să maximizaţi fericirea celor două şine, veţi ajunge să faceţi lucruri diferite. Concluzia la ceea ce am zis aici este fatpul ca de fapt noi nu ar trebui să gândim despre fericire că un substitut pentru bunăstare. Este o noţiune complet diferită.
15:04 Acum, foarte rapid, alt motiv pentru care nu putem gândi în mod simplist despre fericire este faptul că nu ne referim la aceleaşi lucruri când ne gândim la viaţă şi când trăim efectiv. Aşadar, dacă pui o întrebare simplă despre cât de fericiţi sunt oamenii din California nu vei ajunge la răspunsul corect. Când pui această întrebare, ai crede că oamenii trebuie să fie mai fericiţi în California dacă, de exemplu, tu trăieşti în Ohio. (Audienţa râde) Şi ceea ce se întâmplă este faptul că atunci când te gândeşti la traiul din California, te gândeşti la contrastul dintre California şi alte locuri, şi la faptul că acest contrast este, de exemplu, clima. Se pare însă că de fapt clima nu este foarte importantă pentru sinele experimantal şi nu este foarte importantă pentru sinele reflectiv care decide cât de fericiţi sunt oamenii. Însă, datorită faptului că sinele reflectiv este la conducere aţi putea ajunge -- unii oameni ar putea ajunge să se mute în California. Şi este destul de interesant să urmărim ce se va întâmpla cu oamenii care se mută în California sperând că vor fi mai fericiţi. Aşadar, şinele lor experimental nu va deveni mai fericit. Noi ştim asta. Însă un lucru se va întâmpla. Ei vor crede că sunt mai fericiţi. deoarece, când se gândesc la acest lucru, îşi vor aminti cât de oribilă era vremea în Ohio Şi vor simţi că au luat decizia bună.
16:37 Este foarte dificil să gândim simplist despre bunăstare, şi sper că v-am oferit o imagine despre cât de dificil este.
16:46 Vă mulţumesc.
16:48 (Aplauze)
16:51 Chris Anderson: Vă mulţumesc. Am o întrebare pentru dumneavoastră. Vă mulţumesc mult. Acum câteva săptămâni, când am vorbit la telefon, aţi menţionat faptul că aţi obţinut un rezultat interesant în urma sondajului de opinie Gallup. Credeţi că puteţi împărtăşi acest lucru dat fiind că încă mai aveţi câteva minute?
17:10 Daniel Kahneman: Sigur. Cred că cel mai interesant rezultat al sondajului Gallup este un număr pe care nu ne-am aşteptat deloc să-l obţinem. Ceea ce am aflat se referă la fericirea sinelui experimental. Ne-am uitat la cum variază sentimentele în funcţie de venit. şi se pare că sub un venit de 60,000 de dolari pe an, pentru Americani, şi aceasta reprezintă un număr mare de Americani interogaţi, cam 600,000 ceea ce este un eşantion reprezentativ mare, sub un venit de 600,000 de dolari pe an...
17:43 CA: 60,000.
17:45 DK:60,000 (Râsete) 60,000 de dolari pe an, oamenii sunt nefericiţi, şi devin progresiv mai nefericiţi pe măsura ce devin mai săraci Peste acest nivel, obţinem o linie absolut plată. Vreau să zic că rareori am mai văzut o asemenea linie plată. E clar că banii nu aduc fericirea sinelui experimental dar lipsa lor aduce nefericire, şi putem măsura această nefericire foarte, foarte exact. În ceea ce priveşte celălalt sine, sinele memoriei, avem de-a face cu o altă situaţie. Cu cât ai mai mulţi bani cu atât eşti mai satisfăcut. Acest lucru nu este adevărat în cazul emoţiilor.
18:24 CA: Dar Danny, tot visul American este despre viaţa, libertate, căutarea fericirii. Dacă lumea ar lua acestă descoperire în serios, Vreau să zic, totul pare să fie pe dos tot ceea ce credem, de exemplu, politica fiscală şi aşa mai departe. Există vreo şansă ca oamenii politici, ca statul în general, să ia o asemenea constatare în mod serios şi să elaboreze politici în domeniul public bazându-se pe ea?
18:49 DK: Ştii, cred că există o recunoaştere a rolului cercetării fericirii în politică publică. Recunoaşterea va fi lentă în UŞ, neîndoielnic, dar în UK, se întâmplă, şi în alte ţări se întâmplă. Oamenii îşi dau seama de faptul că ar trebui să se gândească la fericire atunci când se gândesc la politică publică. Va dura ceva timp, şi lumea va dezbate dacă vor vrea să studieze fericirea experimentală, sau dacă vor vrea să studieze evaluarea vieţii, aşa că trebuie să avem această dezbatere destul de curând, Pentru ca să îmbunătăţim fericirea, există maniere diferite, în funcţie de cum gândim, şi dacă ne gândim la sinele memoriei sau dacă ne gândim la sinele experimental. Acest lucru va influenţa politică, cred, în anii următori. În UŞ, se fac eforturi în vederea măsurării fericirii experimentale a populaţiei Această va constitui, cred, în următoarea sau următoarele două decade, o parte din statisticile naţionale
19:44 CA: Se pare că acest subiect va fi, sau cel puţin ar trebui să fie, dezbatere politică cea mai interesantă de urmărit de-a lungul anilor care vin. Mă mulţumesc mult pentru că aţi inventat economia comportamentală. Mulţumesc Danny Kahneman. 


 CĂRŢI UTILE domeniul Psihologie : 

PSIHOLOGIE : http://bit.ly/14LgsLs : http://bit.ly/1ybXri6 ;
PSIHOLOGIE ŞI PSIHOTERAPIE : http://bit.ly/1DPneLN ; http://bit.ly/1C73VvY
PSIHOLOGIE PRACTICĂ : http://bit.ly/1ybNPnN
PARENTING - EDUCAŢIE PSIHOLOGIE : http://bit.ly/1ybN7GQ
TESTE PSIHOLOGICE (PSIHOMETRICE) : http://bit.ly/1C0Gir7
COMUNICARE : http://bit.ly/1524kp8 ; http://bit.ly/1ybYwqc
  

Dacă ţi-a plăcut, dă un click pe Like şi Distribuie, şi Abonează-te la postările noi ale acestui blog prin email, serviciul Feedburner, dând click aici : Subscribe to Love Blog 4 All by Email
Apasă simultan pe tastele Ctrl şi D, pentru a adăuga acest site la Favorite (Bookmarks).
Pentru a găsi ceva specific pe blog, poţi căuta după termen la "Căutare" în stânga sus, sau pe coloana din stânga jos la Etichetele asociate postărilor (cuvintele albastre, în ordine alfabetică).
De asemenea, consultă marea videotecă de pe canalul meu youtube (dă click pe categoriile de playlisturi să se deschidă toate) : http://youtube.com/user/katonanico
Te poţi Abona şi la siteul meu SPIRIT, să primeşti notificări pt postările noi, pe email, aici : Subscribe to Spirit by Email
Linkul către site :  https://katonanico.wordpress.com/

Richard St. John - "8 secrete pentru succes" şi "Succesul este o călătorie continuă" Conferinţe TED

De ce au oamenii succes? Pentru că sunt inteligenţi? Sau sunt doar norocoşi? Nici una, nici alta. Analistul Richard St. John sintetizează într-un slide-show de 3 minute, mai mulţi ani de cercetări şi interviuri despre secretele reale ale succesului. În stilul său tipic candid, Richard St. John ne aminteşte că succesul nu este o stradă cu sens unic, ci o călătorie constantă. El foloseşte povestea prosperităţii şi eşuării afacerii sale cu scopul de a ilustra o lecţie valoroasă — când încetăm să mai încercăm, eşuăm.

O analiză a fericirii efectuată de cercetătorul în ştiinţele cognitive Nancy Etcoff

Cercetătorul în ştiinţele cognitive Nancy Etcoff analizează fericirea, modurile în care încercăm să o atingem şi să o sporim, felul în care nu este îngrădită de circumstanţele reale şi efectul ei surprinzător asupra corpurilor noastre.

Psihologul Philip Zimbardo arată cum perspectiva (orientarea) ta temporală îţi influenţează sănătatea, prosperitatea, fericirea

Psihologul Philip Zimbardo, profesor de psihologie socială la Universitatea Stanford, spune că fericirea și succesul își au rădăcinile într-o trăsătură pe care majoritatea o neglijăm: modul în care ne orientăm spre trecut, prezent și viitor. El ne sugerează să ne ajustăm viziunea asupra timpului, ca un prim pas în îmbunătățirea vieții.
Trimiteți un comentariu
(function(i,s,o,g,r,a,m){i['GoogleAnalyticsObject']=r;i[r]=i[r]||function(){ (i[r].q=i[r].q||[]).push(arguments)},i[r].l=1*new Date();a=s.createElement(o), m=s.getElementsByTagName(o)[0];a.async=1;a.src=g;m.parentNode.insertBefore(a,m) })(window,document,'script','//www.google-analytics.com/analytics.js','ga'); ga('create', 'UA-60726497-1', 'auto'); ga('send', 'pageview');